Aceasta vorba, bine cunoscuta in daco-romana, drac mort, nu intamplator in aceeasi transcriere si pronuntata la fel, apare si in catalana. Nu intamplator pentru ca se pare, conform istoricilor, Traian si legiunile care l-au insotit in campania din Dacia aveau ca origine tinutul Iberiei. Ca lucrurile au stat asa o demonstreaza nu doar putinele date si studiile lingvistice (in special in Banat-Oltenia, unde ocupatia romana a fost reala, intalnim regionalisme care au corespondent doar in limbile din indepartata Spanie, nu si din Italia sau Franta, desi mult mai apropiate geografic de Romania)... cat si in jocul calusului (tot oltenesc, sic), intr-o veche inregistrare video se poate vedea cum participantii formeaza o piramida umana asemanatoare cu celebrele "castele catalane". Semnificatia ei (vorbei, drac mort, din catalana) este insa alta si se trage din legenda lui San Jordi, cel care a invins balaurul (am povestit-o aici) . Prin uciderea dragonului (drac) de catre Sf. Gheorhge este simbolizata in fapt inlocuirea credintei pagane de cea crestina. Se stie ca in momentul in care crestinismul a patruns in diferite culturi, vechii idoli (in general cu coarne, Pan) au fost declarati intruchipari ale raului si numiti diavoli, fiindu-le stearsa treptat din memoria colectiva adevaratele nume si atribute. De aici trag concluzia ca in momentul invadarii Daciei de catre Constantin, imparat roman care a impus religia crestina, deja raspandita si cu multi adepti in intreg imperiul, Balaurul cu cap de lup era nu doar stindardul de lupta ci si un zeu inca foarte popular al dacilor chiar si dupa ocupatia romana. Dupa cum se stie, din scrierile anticilor (Strabon), Zamolxis a fost doar un simplu muritor, elev al lui Pitagora, studiaza filosofia, medicina si astronomia in Grecia si Egipt dupa care revine in Dacia si isi propovaduieste invataturile, castigand astfel respectul regelui si al compatriotilor sai. Cunostintele si traiul izolat (o pestera din creierul muntilor) au aruncat asupra persoanei sale o oarecare aura misterioasa ceea ce l-a transformat intr-un cult inca din timpul vietii, dar mai ales dupa moarte. Nu este o coincidenta faptul ca acelasi model, sanctificare, il intalnim inca in religiile actuale, slujitori ai bisericii fiind numiti sfinti in baza faptelor din timpul vietii, cel mai celebru fiind cazul lui Isus, fara a uita insa ai aminti si pe Moise, Budha, Mahomed, Krishna, mai sunt inca multi... si mai apar!
Patrunderea religiei a fost posibila tocmai pentru ca majoritatea oamenilor au data o astfel de inclinatie, la fel cum, in acceasi majoritate, stand la o bere cu tovarasii lor injura parlamentul si guvernul, dupa care isi pun camasa si pantofii de duminica si merg de-i voteaza, tot asa, oricat de nenorociti ar fi ( in sensul de lipsiti de noroc, soarta grea), continua sa il laude pe Dumnezeu, si sa sarute mana preotului desi il stiu de pungas. Aceasta nevoie de credinta din mintea oamenilor nu putea ramane neexploatata, asa a fost mereu, asa a procedat si imparatul Constantin devenit brusc, vazand avantajele ce decurgeau de aici, un sustinator al crestinismului: decat sa-si tina in frau supusii oferindu-le un divertisment (paine si circ) prea costisitor pentru un imperiu aflat in declin, inca nu se inventase televiziunea, a preferat sa uzeze de nevoia lor de divinitate, aceasta devenind dintr-un drept aproape o obligatie, tot asa si in prezent nu rar am putut vedea cum cate un personaj politic, ateu si comunist de notorietate, pozeaza pios langa altar, atunci cand nevoile electorale o cer.
In loc de concluzie: daca un lucru bun poate fi atribuit religiei, si ma refer strict la BOR, acela este ideea de crez si identitate nationala, si daca pentru majoritatea oamenilor este vital sa creada, atunci de ce ca romani trebuie sa ne inchinam unui profet evreu? Mult mai potrivita, daca scopul religiei este intradevar cel pe care il intuiesc eu, liant al unitatii si unicitatii romanilor, credinta dreapta ar fi cea zamolxiana, a Dragonului cu cap de lup. In termeni crestini, dracului mort de sulita lui Gheorghe, simbolizand religia stramosilor nostri daci (chiar si daco-romani), ii este atribuit in mod fals numele de Satan. V-ati putea inchina lui? Nu, si de aceea i-a mers si ii merge atat de rau neamului dintre Dunare si pana dincolo de Carpati, credinta in idolii plazmuiti de alte popoare le intina sufletul si demintatea si nu ii lasa sa ridice capul.

-Alo, va rog frumos sa mergeti mai incolo cu tamaia aia!